Ce facem cand nu suntem buni de nimic

“Astazi despre cine suntem de fapt cand ne simtim buni de nimic, fara valoare. Vorbeam cu o adolescenta tare draga mie si ne straduiam noi sa aflam ce poveste isi spune ea in cap atunci cand are un esec in viata (a venit la mine pentru ca o afecteaza teribil daca greseste ceva, critica celor din jur. Isi doreste sa se perfectioneze in tot si sa nu mai greseasca niciodata).

Am aflat ca atunci cand greseste, asta semnifica pentru ea ca este “proasta,incapabila” (asa se catalogheaza in capul ei atunci cand greseste) adica atat de lipsita de valoare incat se dispretuieste maxim.

Pe langa multe subiecte pe care le- am avut noi pe marginea acestui subiect, am intrebat-o daca a fost vreodata bolnava si cum s-a comportat mama ei cu ea. Mi-a spus ca s-a purtat plina de grija si afectiune. Am intrebat-o cum ar fi fost daca atunci cand era bolnava, mama ei considera acesta cel mai potrivit moment sa o critice, sa o certe sa o bata chiar. S-a uitat cu ochii mari la mine si mi-a zis:” pai inseamna ca ar fi nebuna…sau cea mai cruda mama din univers” Apoi am facut analogia intre aceasta “mama cruda” ipotetica si propria ei reactie fata de sine atunci cand greseste. Cand gresim suntem raniti si speriati in interior ( atat de tare ni s-a inoculat ca greseala asta este ceva rau incat ne afecteaza nucleul identitatii noastre), si exact asta facem cand reactionam ca fata din povestea noastra: biciuim pe cineva cazut deja la pamant, ranit si infricosat, adica chiar pe noi insine.

Pentru ca a gresi ne face sa ne simtim atat de nevalorosi…Leonard Cohen are o melodie, “Anthem”, cu un refren incredibil de frumos si profund:”There is a crack in everything / That’s how the light gets in (exista o fisura in toate lucrurile/asa poate patrunde lumina)” Melodia aceasta a lui Leonard ma duce cu gandul la Kintsugi– o metoda japoneaza de a reabilita cu aur obiectele de ceramica care s-au spart.

Ca filozofie, tratează spargerea si reparația ca parte a istoriei unui obiect, in loc sa ascunda aceste evenimente. Adica, atunci cand un vas de ceramica se face tandari, nu il arunci la gunoi si cumperi altul. Ci reconstruiesti cu grija bucata cu bucata si pe acestea le lipesti cu aur. Vasul astfel obtinut in urma spargerii este mult mai valoros decat cel initial. Asa este si la oameni: fiecare experienta, fiecare cadere, fiecare poticnire, fiecare esec, fiecare spargere in bucati ne face mai valorosi atunci cand, in loc “sa ne aruncam la gunoi” dezgustati de cat de prosti suntem, lipim bucatile sparte cu aur. Si devenim mai valorosi si mai puternici.

Exista si situatii in viata cand esti atat de spart in mii de bucati, incat nu te mai poti aduna singur. Si atunci o face altcineva pentru tine. Asa am fost eu, cu peste 15 ani in urma. Al meu a fost cel care a adunat bucatica cu bucatica, cu o rabdare si meticulozitate de japonez :), si le-a lipit cu aur si iubire. Ca sa stiti de ce mi-a crescut cotatia pe piata acum :)..am multe lipituri cu aur….zeci…sute.

Tu ce faci cu tine cand gresesti? Cand ai vreun esec? Cand o dai in bara rau de tot? Personal, mi s-a parut unul dintre cele mai dificile puncte de lucrat cu mine: sa accept ca pot gresi…ca este in regula…ca asta nu ma face sa fiu buna de nimic. Nu-mi iese de fiecare data….cum slabesc vigilenta…cum devin cel mai aprig critic al meu…nimeni nu ma poate egala la asprimea cu care am invatat sa ma tratez pe mine.Si de-aia stau cu ochii pe mine ca pe butelie sa nu se dezlantuie vocea aceea critica peste masura. Efectele ei pot fi devastatoare…asta stiti si voi, ca sigur ati trecut si voi pe-aici.Si pentru ca imi place Leonard Cohen mult, va las o mica intamplare adevarata despre el, pe care nu mai stiu unde am citit-o. In timpul unuia dintre primele lui concerte in Ierusalim, Leonard Cohen a simtit ca nu-si traieste muzica… S-a oprit din cantat si a spus publicului ca are impresia ca-l insala, ca nu este el, ca-i pare rau dar trebuie sa se retraga in camera sa mediteze… Daca nu o sa reuseasca sa se intregeasca, cu parere de rau, publicul poate parasi sala de spectacol, iar banii pe bilet vor fi restituiti.

Publicul nu a parasit sala. Au asteptat linistiti, cantand in cor o melodie divina care s-a auzit pana-n sufletul maestrului. El spusese publicului: ” uneori muzica mi se ridica si pluteste singura, alteori nu se poate ridica de la pamant..”Si-a amintit vorbele mamei sale: “cand esti in dificultate, barbiereste-te”. Atunci, acolo, in spatele salii, a inceput sa se barbiereasca. Printre lacrimile care au inceput sa-i curga pe obraz, cu melodia din public care plutea in aer…S-a intors intregit si a tinut unul dintre cele mai emotionante spectacole. Nimeni nu plecase din public. Spectatorii au incetat sa cante si a inceput el…..

Asa este si in viata: cand unul tace, celalalt canta. Si momentele acelea cand simti ca nu ti se ridica muzica de la pamant…si ele sunt valoroase pentru ca tot de acolo trebuie sa te inalti. Imi doresc sa folosesti ce am scris azi ca sa iti faci propriile lipituri cu aur…sau sa aduni bucatile celui care nu o mai poate face singur pt sine.”

Melodia aici: https://www.youtube.com/watch?v=6wRYjtvIYK0

(povestea nu-mi apartine, articolul este preluat in totalitate)